Când soțul m-a lovit prima dată, l-am crezut că mai mult nu se va repeta. El își cerea iertare atât de înflăcărat, mi-a spus că e din dragoste și gelozie, de frică să nu mă piardă. L-am înțeles, l-am iertat și mă străduiam să nu-i dau pricini să fie gelos. Dar peste un an, s-a repetat. De data asta cu foarte multă cruzile. Am fost internată în spital. Toți îmi spuneau să-l las. Și eu asta vroiam, dar lacrimile din ochii lui, florile, cuvintele de dragoste m-au determinat să continui căsnicia. Apoi au apărut copiii, 3 unul după altul. Bătăile devenise un ritual, deja învățasem să-l cunosc foarte bine și intuiam când asta se poate întâmpla și fugeam din casă. Când erau copiii mici era mai complicat, mai apoi era mai simplu, copiii se duceau pe la vecini, iar eu mă ascundeam cum puteam: prin grădini, prin șoproane. Reveneam acasă când deja dormea, iar a doua zi dimineața parcă nici nu se întâmplase nimic. Și tot așa 15 ani. Până când într-o zi nu m-a întrebat fiica mai mare: „De ce-i dai voie să te bată așa?” Întrebarea m-a deșteptat. Da, îi dau voie. Odată ce nu întreprind nimic, înseamnă că-i dau voie. Și într-o zi am apelat 112. Venise acasă prea târziu, deja dormeam și n-am fost pregătită de ce s-a întâmplat mai apoi. M-am trezit de la o lovitură peste față. Apoi au mai urmat. Când am reușit să mă smulg din casă, imediat am apelat Serviciul de Urgență. Era după miezul nopții, dar polițiștii au venit foarte repede. El era indignat și surprins. Cum de-am îndrăznit?! Dar ceea ce a urmat pentru mine a fost și mai surprinzător. A fost aplicată ordonanța de protecție pentru 10 zile, în care el a stat la părinții lui. Iar eu am fost invitată la AO „Stimul”. În sfârșit aici am înțeles de ce suport toate astea și cum să fac să rup lanțul acesta nenorocit. Am mai înțeles că el nu se va schimba nici odată benevol. Asta pe mine mă doare când mă bate, dar pentru el e o satisfacție. Acum suntem în proces de divorț. Nu mi-a fost ușor să mă decid, dar fetele din „Stimul” m-au încurajat că mă vor susține, indiferent de ce decizie voi lua. Acum frecventez odată în săptămână ședințele de consiliere. Asta mă ajută să fiu tare și optimistă. Mi-e necaz de una, de ce n-am apelat mai devreme? 15 ani de calvar puteau fi opriți.

Despre AO „Stimul” am aflat de la o prietenă de a mea. Odată mă văzuse foarte necăjită și m-a întrebat ce am. Mi se adunase atâta durere în suflet, încât i-am povestit totul pe șleau. Ea a rămas uimită: „Credeam că atât de bine vă înțelegeți. El pare atât de liniștit.”. Desigur, comparativ cu alte femei, pare că nu aveam de ce mă plânge: soțul e harnic, muncește, aduce bani la casă, nu mă bate, dar… uneori atât de tare doare cuvântul. Și acest control continuu: „de ce așa greu ai ajns acasă de la muncă?”, deși poate mă rețineam cu vre-o 5-10 minute pentru a intra la magazin; „ce treabă ai atât la părinți?”, deși mă duceam la ei doar în ziua de duminică, pentru vre-o 2 ore, mai mult nu-mi permiteam, pentru a evita scandaluri; „cât se poate să vorbești la telefon?”, dacă discuția era mai lungă de un minut… Nu-mi amintesc când au început toate, pare că la început nu era așa. Dar deja am obosit de controlul lui continuu, critica, insultele. Am devenit nervoasă și îi răspundeam răstit, fapt care adăuga motive pentru ceartă. Când prietena mi-a recomandat să mă adresez în AO „Stimul”, la început am ezitat. Nu-mi puteam închipui cum voi povesti unor persoane necunoscute durerea mea. Și apoi, ce poate să mă sfătuie o persoană care nimic nu știe despre viața mea. Îmi era frică că voi fi învinuită, cum mă învinuiește și soțul mei, că sunt o nerecunoscătoare, că am bărbat bun, dar o caut pe naiba. Dar după o ceartă înverșunată, am ieșit din casă și picioarele singure m-au dus pe strada Tineretului. Nici nu m-am așteptat că voi fi atât de bine tratată. Eram meru învinuită că arăt mofturi, dar aici am aflat că de fapt asta e o formă de violență psihologică, care are un impact negativ pentru sănătatea atât fizică cât și psihologică. Treptat, vorbă după vorbă, am aflat de ce se întâmplă toate acestea în viața mea, am înțeles că suferințele din copilărie, când tatăl vitreg mă învinuia pentru orice, chiar dacă nu purtam nici o vină, iar mama era mereu de partea lui și al copilului lor comun, toate acestea n-au trecut fără urme. Relația actuală cu soțul meu își are începutul în copilăria mea. Am urmat 3 luni de ședințe de consiliere psihologică. Acum în viața mea toate s-au schimbat. A dispărut frica că voi fi învinuită și acum știu că am dreptul să plec la părinți, să mă rețin la muncă, să comunic la telefon… Și nu mă mai afectează, ca altă dată, insultele soțului. Deși, nici nu mă mai atacă, s-a schombat oarecum și el, exact cum a spus psihologul: „Dacă te schimbi tu, se schimbă toată realitatea ta.”

Ceea ce se întâmpla în viața mea, știam că e grav, dar nu știam cum să opresc asta. De câțiva ani mă viola unchiul. Am încercat să-i spun mamei că fratele ei se comportă cu mine nu chiar delicat, își permite prea multe. Mama doar a râs și a zis: „Păi, tu ai crescut în brațele lui, îi ești ca o fiică, ce rău îți poate face?” Când s-a întâmplat prima dată, m-am considerat singură vinovată. Asta a confirmat-o și el. Mi-a spus că l-am sedus cu aspectul meu, deși eram îmbrăcată destul de modesc, eram un copil de 10 ani. La început, ca de obicei, m-a luat de mână, apoi m-a așezat pe genunchii lui și se juca cu buclele din părul meu, despre care spunea că-l scot din minți. Eu mă râdeam și încercam să mă smulg din brațele lui. El se prefăcea că mă scapă, apoi mă prindea din nou. Noi ne jucam, râdeam. În acea zi el a început să mă sărute pe gât. Eu am rămas surprinsă de aceste atingeri și nu m-am opus imediat. Apoi el a devenit foarte agitat, nerăbdător și-mi șoptea să nu-mi fie frică că nu-mi va face nimic rău. Ghipnotizată de șoaptele lui și neînțelegând ce se petrece, nu mi-a ajuns curaj și putere să-l opresc. Când toate s-au terminat, îl priveam năucită. Iar el, parcă a scuze, parcă a învinuire a spus: „Uite ce-ai făcut din mine! De ce nu m-ai oprit?” Trei ani m-am consisderat vinovată și responsabilă de cele întâmplate, de aceea țineam toate în taină. În deosebi, că și mama nu a considerat acest subiect important de al discuta. Abia când aveam 13 ani, la școală s-a discutat despre formele de violență, inclusiv violența sexuală. După activitate m-am aproiat de profesoară și i-am destăinuit taina. Îmi era rușine, dar știam că trebuie s-o fac. Iată după aceasta s-a început calvarul. Familia mă învinuia pe mine, fiindcă de viol e acuzat o rudă apropiată. Fratele mamei a fost reținut și urma să stea în pușcărie, părinții au început să se certe între ei, rudele s-au împărțit în două tabere: unii mă învinuiau, alții mă apărau. Și tot așa timp de 2 ani, cât a durat procesul. Și toată această periopadă am rezistat mulțumită Organizației „Stimul”, angajații cărora au fost mereu alături. Când a trebuit m-au însoțit la procuratură, în judecată și mereu mă încurajau să fiu tare. Și acum, în orice clipă, când îmi este greu, eu știu că dacă le sun sau vin, mereu voi găsi aici o vorbă caldă de susținere și încurajare.